Intre cer si pamint…

Orizontul-cel ce desparte doua insusiri,doua lumi si doua cugetari diferite…
Tot ce exista, fiece fiinta, inspiratie, traire, durere este asemenea iceberg-lui reflectat in ocean, el face parte din cele doua lumi, inradacinat in insusirea vesniciei.Fara aceste doua spatii nu ar exista nimic… nici senzatie, nici percepere…doar vidul prea abstract, nevazut de nimeni.
Totusi ceva leaga fiinta umana de perceperea acestor doua nivele repartizate intre constient si inconstient…si stai gindindu-te ca doar vesnicia ar fi contrastul de legatura al sperantei,neperceputa de eul umanului.
Omul-inconstientul-constientul-sufletul…
Sufletul este asemenea portalului dintre cer-pamint, dintre real-abstract, bun-rau;te inseli de multe ori, deoarece crezi ca existi doar ca un ‘ceva’ neimportant,ascuns in umbra reflectata a sinelui tau,uiti ca sufletul traieste.Fiecarui om ii este sortit sa lese ceva in urma sa,ceva folositor urmatoarelor generatii.A trai frumos-nu ar semnifica sa ia cit mai multe carduri si bani in banca, este un alt ceva, profund, sfint si scris cu mina fiecarui om ce trece prin incercari de zi cu zi.
Intre cer si pamint ramine a fi fiinta umana, incapabila sa accepte fericirea… e straniu faptul ca omul uraste, iubeste, plinge, sufera, se bucura, traieste si pleaca din aceste nivele, lasind sufletul pierdut in timp, in spatiile necunoscute si nevazute de nimeni…

aproape de dor…

…de mult timp nu am mai scris nimic, nici versuri, nici fraze nici sugestii… doar ginduri si trairi nepercepute de gindire care fac loc altei sensibilitati provocata de melancolie. Sunt acasa si asta ma face sa fiu cu sufletul impacat pentru ca fiecare suspin si gind pe care il port in constient este plasmuit de finetea si gingasia mediului in care ma aflu. Doar acasa poti fi tu insuti… deoarece aprofundindu-te in inima familiei realizezi ca ei sunt totul pentru tine…..cei ce te iubesc cel mai multe, cei ce sufera cind esti indurerata, cei ce pling si suspina tot cu tine…

Stiu ca peste citeva zile voi fi iarasi doar eu si gindurile mele singuratice care nu au sfirsit. Voi adormi cu gindul la ei, cu lacrimi in ochi si voi stringe la piept perna, ca sa-i simt mai aproape de sufletul meu…
nu am somn….privesc in jur… stiu ca e inutil sa-mi pierd timpul pe scrieri ce ma fac sa fiu zbuciumata, insa sunt convinsa ca cineva citind aceaste fraze, poate isi va aprecia si mai mult familia, fiindca numai cei dragi  sunt aproape  mereu si te sustin in toate…. Probabil directia si doctrina sortita a perceptiei aproapelui va destainui peste veacuri razvratirea omului asupra vremii. Cine stie, suntem si raminem a fi doar niste muritori ce isi duc toata viata dorul de casa, cei care dimineata tresarind din pat isi dau seama ca nu sunt acasa, cei ce pling indurerati dupa cei ce nu mai sunt, suntem asemenea inutilului in care plutim cu vorbe si promisiuni false. Cit de dificil nu ar fi in viata, trebuie sa realizam ca nu suntem singuri si poate altii sunt si mai indurerati si mai indepartati de ai sai, de aceea pot fi fericita ca sufletul meu nu va pierde niciodata drumul spre casa …

Ploaia…

Afara e trist, ploua tare, stau si ascult cum inima-mi zvicneste mai rar, ma simt o aluzie care nu poate s-a respire…
Privirea imi este tintita spre geam si ascult cum ploaia parca-mi alina trairile, stiu ca isi are o lume a sa,  in care timpul suspendat produce zgomotul nelinistii…
Ochii mari, privesc in jur, vor sa fuga de lumina felinarului din curte. Te ridici si crezi ca ploaia te face sa plingi, caci picaturile zgomotoase iti framinta sufletul… in zadar te chinui… nu poti plinge…
Nu ai plins de multa vreme, ochii au secat si inima impietrita iti provoaca durere…
Te gindesti ca poate o amintire neplacuta iti v-a tulbura sufletul si vei putea plinge ca in prima zi in care te-ai nascut…
Doar picaturile de ploaie… si stai gindindu-te ca cel ce plange este fericit.
Deschizi geamul, te uiti in jur, e totul sumbru si palid, iti intinzi degetele spre ploaia rece ce curge siroaie…
Si totusi, fericita e ploaia ca poate plinge!
Poate plinge de dorul cuiva? sau poate un suflet pierdut isi cauta perechea…
Noaptea trece greu, nu mai percepi nimic, doar ginduri batute de vinturi…
simti cum ochii iti sunt tot mai grei si vrei sa-i deschizi insa nu-ti reuseste…
Lasi geamul deschis cu speranta ca poate tu esti acel suflet cautat de cineva… zimbesti…
Uitindu-te in urma zaresti doar umbre  stirbite ce nu au somn…
Adormi…
capul iti este lasat pe miini, doar ochii ce pling…
Pling… de dorul celui ce nu te-a gasit…

sunt…

Sunt linga dorul,

batut de-amintiri…

Sunt linga malul,

patruns de gindire…

Sunt linga tine

Ma simti?

M-auzi?

Sunt linga tine,

aievea in vis…

Drumul…

Te uiti in departare… zaresti un drum ce duce spre orizont si iti dai seama ca nu are sens… este doar un portal dintre constient si inconstient. Stai gindindu-te, cite vieti s-au perindat pe acest drum, sau poate cite anotimpuri?

Si totusi ce-o fi oare? Uitindu-te iti sorbeste sufletul… gindul iti este intrerupt de tacere… liniste, privirea iti este frapata de imagine.

Iti pui intrebari si iar suspini cu gindul la ce s-ar intimpla daca te-ai recunoaste in sinele acestui drum…

Poate este un sentiment de-al tau, ba chiar mai mult?

Te asezi pe iarba proaspat crescuta, si simti cum degetele o stapung, esti sigur ca te poti adaposti aici, deoarece vintul e cel ce-ti leagana gindurile si simturile…

Doar TU…

Nu-ti dai seama cum ai fi ajuns aici… nici cum ai fi razbatut prin valul vremurilor, caci aici timp nu exista… orele se misca in directie opusa si vezi toata viata ta perindindu-se inaintea ochilor… ti-i frica, s-a nu simti iarasi durere sau dezamagire… insa ceva te ocroteste… te tine aproape sufletului sau…

Atunci inchizi ochii zimbind, esti fericit ca existi intr-o asemenea lume… lume in care te poti integra cu cerul, pamintul, gindul… pur si simplu traiesti, fara frica, framintari, obstacole…

…stiu ca visezi, sau poate nu…

Esti tu acel suflet singuratic care plinge noptile zbatindu-se pentru fericire… si iata esti aproape de aceasta fericire, realizezi ca esti un Tu integrat in farmecul infantil al fericirii… esti un drum ce isi duce cararile spre casa…

tu…

…esti un drum ce coteste spre riu…

…esti un drum ce nu are sfirsit…

…esti un simplu drumet ce trece prin viata…

real si abstract

Am ajuns a fi o imbinare dintre real si abstract…

In planul real actiunile mele se rezuma la ceea ce fac zi de zi… In fiecare dimineata trezindu-ma, privesc in jur si incerc sa ma intreb ce caut aici, intre straini…

In cel abstract – cred ca doar aici pot fi eu insami, fara dubii, fara aluzii sau ganduri… Sunt un simplu EU, care regasesc in vise ceva aproape sufletului.

Astept tacerea noptii…. sunt singura, doar eu si visele mele infantile. Cit de mult imi lipsesc anii in care zburdam prin vise… vise plasmuite de mama…. de tara copilariei, de lumea fantasmelor si sufletelor sincere care m-au ajutat sa percep binele de rau.

De cand sunt printre straini am realizat un lucru: ca sunt inca prea naiva si sincera in suflet pentru a face parte din aceasta lume dura.

Imi e greu sa vad multe lucruri care imi strivesc privirea, care ma fac sa-mi dau intrebari fara raspuns… Totul ce persista printre oameni e asemenea nelinistilor sufletesti, vadite in inconstientul uman. Sunt asemenea unui nor, batut de vant si dus departe de casa… Incerc sa-mi duc gandurile departe de existenta… departe de mine… sa nu le mai am, sa nu ma framante… deoarece cred in tot ce pare-a fi adevarat.

Timpul…

Cine stie, timpul – un inteles profund pentru a-l percepe…

Timpul – vis, realitate, adapost, durere, moarte?
Privesti inainte, poate vezi ceva, sau poate nu…
si totusi realizezi ca existi.
Omului i-a fost probabil sortit sa nu perceapa acest lucru,
este prea abstract, superficial sa intuiasca despre roata in care se invirte propriul sau Eu… si stai gindindu-te ca ori sa aprofundat in lucruri conduse si condamnate pentru placeri, ori si-a pierdut credinda, ori e prea naiv s-a inteleaga ca timpul il v-a inlocui definitiv….
Cit nu s-ar lupta omul pentru viata oricum timpul va fi cel care v-a lasa amprente…
Timpul – cel care desparte veacuri, ore, oameni, dureri si dezamagiri…
Unde este acest timp?
Poate aproape? Chiar destul de aproape, poate in noi sau in jurul nostru…

…cine stie?

Departe…

Esti departe…
Departe de a intelege ca exist…
Fara sunet si dor,
Inchegat in izbinda placerii
Fragida, suava,
acoperita de plins
Esti departe de mine…
Nustiu…
Poate existi?
Esti o fantoma prea reala,
sau o iubire fara de rost?
Stiu esti o pasare alba
Intruchipat,
in al meu dor.

…

…

Tu
Am realizat ca sunt o parte din tine…
Pling, sufar, ma bucur tot cu gindul la tine.
sunt un TU intruchipat in Eu…
Nemilos este timpul care m-a despartit de tine,
insa stiu fiecare bataie a inimii mele
este o amintire,
in care timpul, spatiul nu exista…
suntem doar noi, fara de ora, murmur si suspin…

Subiectivitatea Marfa…

“Iar in supa primordiala a inutilului care se numeste milenium, plutim noi cu smogurile si simbolurile noastre, cu logouri tepatoare si corpurile tatuate cu promisiuni false. Corpurile noastre au devenit suprafata de reclama a unui univers al marfurilor organizate global, genele noastre sunt patentate si reproduse. Spatiul nostru de viata apare comercializat pina in cel mai mic detaliu, pina in ultimul colt al sferei private.”(Marius Babias)
Arta-ramine a reprezenta pina la urma o “fabrica integrata” …
Nu exista placere sau suflet, ramin doar senzatii de producerea a cit mai multor opere si de realizarea lor pe piata mondiala.Ratiunea devine palcere si placerea devine ratiune, fericirii nu-i ramine decit sfera consumului ca sfera de activitate.
Tendintele de privatizare a culturii pot merge atit de departe incit interprinderea sa solicite sa actioneze din insarcinarea publica…
Arta se transforma in modelul sau de reprezentare, ea devine tot mai identica cu modelele realitatii care capata expresia estetica.
White Cube-istii de astazi-ca este vorba de buticurile-galerii sau galerii de moda-nu mai vind idei, reflectii si analize de structura, ci obiecte si imagini, scaune, podoabe pentru pereti, ochelari de sore de la Helmelt Lang si pantofi de sport Adidas.
Daca intreaga societate trebuie sa se transforme intr-o “fabrica inegrata” dupa modelul togotismului japonez, subiectul inlocuieste pierderea de sine sociala.